Iaşul este un oraş istoric minunat. Se mândreşte cu clădiri de sute de ani, statuie, muzee, dar şi cu alte lucruri tare interesante. Eu m-am născut în acest oraş . Trăiesc de 11 ani aici. Este unul dintre cele mai frumoase locuri, chiar dacă am văzut şi altele frumoase.Am să vă povestesc acum câteva lucruri despre oraşul Iaşi.
Istoria Iaşului
Acum 600 de ani pe locurile pe care astazi se ridica cladirile Iasilor, calatorul ce cobora dinspre Polonia spre Marea Neagra intilnea un tirgusor mic si prafuit, la capatul caruia se ridica o curte domneasca, cu aspect de cetatuie. Aceasta mica asezare, aflata la margine de codri, la o raspintie de drumuri, pe terasa unui deal ce domina valea mlastinoasa a Bahluiului, se va dezvolta pina la a deveni capitala Moldovei. In rindurile care urmeaza, ne propunem sa prezentam povestea inceputurilor Iasului. Vom lasa deoparte celebrele biserici si manastiri ale urbei si ne vom referi mai mult la oras si la orasenii sai, asa cum se prezentau pina la inceputul secolului al XIX-lea. Nu vom lasa deoparte controversele istoricilor legate de prima datare, de numele Iasului sau de functia initiala a asezarii.
Orice discutie privitoare la istoria Iasilor nu poate porni trecind cu vederea inceputurile sale. Orasul nu a aparut intimplator. Locul in care se afla a fost locuit din vechime, mai multe asezari umane fiind descoperite in aceasta zona, unele urme fiind din paleolitic.
Dintre dealurile din zona, oamenii au fost atrasi in mod special de unul, si anume de cel care domina dinspre nord valea riului Bahlui si se prelungea spre aceasta printr-o terasa cu o inclinare molcoma, dar mai accentuata in evul mediu decit vedem noi astazi. La marginea dinspre sud-est a acestei terase, s-a ridicat curtea domneasca.
Iar acum, monumente şi muzee ale Iaşului.
Palatul Culturii
Palatul Culturii, recunoscut ca efigie a orasului Iasi, a fost construit in stil neogotic si a reprezentat una din ultimele expresii ale romantismului in arhitectura oficiala.
Desi nu este construit peste temelii antice, dupa cum se presupunea la inceputul secolului al XX-lea, Palatul se inalta, in parte, peste ruinele curtilor domnesti medievale, mentionate documentar in 1434. Au fost folosite, partial, si temeliile vechiului palat (neoclasic) din vremea voievodului Alexandru Moruzi (1806-1812), refacut de Mihail Sturza (1841-1843) si demantelat in 1904. De la aceasta constructie a mostenit Palatul legenda celor 365 camere, corespunzatoare zilelor anului.
Edificiul, ridicat intre 1906 si 1925, este creatia cea mai insemnata a arhitectului roman I.D. Berindei, format la scoala pariziana. Din punct de vedere decorativ, in holul central se remarca un mozaic figurativ in care sunt dispuse concentric diverse reprezentari de bestiarum gotic: acvila bicefala, dragonul, grifonul, leul. Deasupra holului se gaseste un luminator in care, initial, a fost amenajata o sera.
In ciuda aspectului arhaicizant, la construirea Palatului, blocurile de piatra au fost inlocuite cu materiale usoare si mult mai putin costisitoare. In plus, la decorarea unor sali, s-a folosit in premiera un material brevetat de Henri Coanda, denumit bois-ciment si care imita lemnul de stejar. Remarcabile sunt si elementele de feronerie decorativa, care se pot admira, de exemplu, la usile de la Sala Voievozilor. Cladirea a fost, de asemenea, dotata cu facilitati ultramoderne pentru epoca respectiva, cum ar fi iluminatul electric, incalzitul (pneumatic), sistemul de ventilatie, termostate, aspiratoare, care porneau toate de la subsol, unde se afla centrala masinilor. De asemenea, tinand cont de cele 14 incendii care au afectat cladirile anterioare Palatului, Berindei a ignifungat lemnaria podului cu un produs intitulat orniton, pentru acoperis utilizand un material special, denumit eternita.
Cladirea, inaugurata pe 11 octombrie 1925 a servit drept Palat de Justitie pana in 1955 cand a fost destinat gazduirii unora din cele mai de seama institutii culturale ale orasului Iasi, reunite astazi sub denumirea de Complexul National Muzeal “Moldova” Iasi.
(www.palatulculturiiiasi.ro)
 |
| (Palatul Culturii) |
Filarmonica Iaşi
Filarmonica de Stat "Moldova" din Iasi, institutie cu activitate artistica permanenta, a avut concertul inaugural la 9 octombrie 1942, sub bagheta lui George Enescu.
Cladirea care a apartinut Vistiernicului Alecu Bals a fost ridicata in jurul anului 1815, construita in stil neoclasic caracteristic sfirsitului sec. al XVIII-lea si inceputului sec. al XIX-lea. Ulterior, edificiul a gãzduit Institutul francez Sacré Coeur al calugaritelor din Ordinul Notre Dame de Sion, deja existent la Iasi la inceputul sec. al XIX-lea.
Intre anii 1900-1910 Institutul francez "Notre Dame" a construit o completare la cladirile mai vechi ce ii apartineau, in prelungirea vechii Case Bals din strada Cuza Voda nr. 29. Cu aceasta ocazie a fost ridicata cladirea cu paraclis (capela) rezervata uzului calugaritelor si elevelor catolice ale institutului - actuala sala de concerte a Filarmonicii. Arhitectul noului corp de cladiri a fost italianul J. Vignaly.
Pe linga importanta arhitectonica, edificiul are si una istorica si culturala, aici avind loc diferite manifestari artistice ale timpului. Intre altele, in salonul Casei Bals s-a jucat in 1817 prima piesa de teatru in limba romana, iar la 18 ianuarie 1847 a avut loc un concert sustinut de marele pianist si compozitor Franz Liszt.
Dupa anul 1947, Institutul Notre Dame de Sion s-a desfiintat. O parte din cladiri au fost atribuite Liceului de Arta Octav Bancila, iar Casa Bals a adapostit timp de trei decenii ConservatorulGeorge Enescu.
In 1957, a fost inaugurata in cladirea principala din strada Cuza Voda Sala de concerte a Filarmonicii de Stat Moldova din Iasi.
De atunci, Filarmonica ieseana functioneaza in aceasta cladire, avind una dintre cele mai frumoase si mai calitative (din punct de vedere acustic) sali de concert din tara - Sala Ion Baciu(560 de locuri), la etajul I al cladirii; de asemenea Sala mica Gavriil Musicescu (300 locuri), la parter.
Pe parcursul timpului, ca urmare a cutremurelor din anii 1977, 1986, 1990 si a apelor din pinza freatica, cladirea a fost grav afectata. In anul 1991 au inceput lucrarile de renovare.
(www.filarmonicaiasi.ro)
Teatrul Naţional ,,Vasile Alecsandri"
Oraş aşezat pe drumul mare de comerţ cu Polonia, cu Rusia şi cu ţările germane, era firesc ca între zidurile Iaşului să poposească – alături de negustori, cărăuşi, emisari de la curţile străine, misionari şi mulţi aventurieri – şi trupe care aduceau menajerii, circuri, panorame şi spectacole de teatru. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea erau tot mai numeroşi feciorii de boieri ce mergeau să înveţe în Franţa, Germania sau Italia. Acolo făceau cunoştinţă cu teatrul cult aflat la mare cinste. Moda se întinde, şi întâiul animator al vieţii artistice şi culturale din Moldova, Gheorghe Asachi, joacă, ajutat de „diletanţi” din familiile Ghica şi Sturza, cea dintâi piesă în limba română, "Mirtil şi Hloe", pastorală într-un act prelucrată după Gessner şi Florian.
După primul spectacol în limba română dat de Gheorghe Asachi în casele boierului Ghica, spectacolele trupelor străine (italiene, franceze, ruseşti) se dădeau în săli special amenajate.”Prima dintre acestea a fost cea amenajată în casele din această zonă ale boierului Lascarachi Agachi, zis ”Talpan”, în 1812 de către italianul Gaetano Magi” (N. A. Bogdan – Oraşul Iaşi, ediţia a II-a, 1913).
În 1832 ”... o altă trupă franţuzească de comedii şi vodeviluri soseşte în Iaşi sub direcţia a doi fraţi Fouraux şi, negăsind sălile de teatru clădite de Magi, preface în teatru casa doctorului Peretz din strada Goliei. Sala de teatru activa sub firma ”Théâtre de varieté”. Pe scena acestui teatru, în 10 aprilie 1834, Gheorghe Asachi a organizat spectacolul în limba română intitulat "Serbarea păstorilor moldoveni", în care „actorii” erau Gheorghe Asachi, Vasile Alecsandri, Matei Millo, Mihail Kogălniceanu, Al. Mavrocordat, N. Docan, Scarlat Vărnav şi alţi fii de boieri.
Tot în acest ”Théâtre de varietés” s-au dat primele spectacole ale Teatrului Naţional Iaşi, înfiinţat în 1840, sub direcţiunea lui Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu (conducerea trupei româneşti: Costache Caragiali), până în 22 decembrie 1846, când a fost inaugurată noua sală a Teatrului cel mare de la Copou, în casa boierească a lui Mihail Sturza, trecută acum în proprietatea Epitropiei Spitalului Sf. Spiridon din Iaşi.
În stagiunile următoare, trupa românească trece prin schimbări de fond şi de formă, are idei progresiste, actori patrioţi, scriitori care sprijină mişcarea revoluţionară. Stagiunile 1849-1850 şi 1851 şi 1852 sunt stagiunile triumfului lui Matei Millo, însă după succesele strălucite apar dificultăţi de ordin administrativ (dese schimbări ale conducerii), ori social (epidemia de holeră). Din 1866, Guvernul acordă o subvenţie de 50 000 lei Primăriei din Iaşi care e obligată să ia asupra ei întreaga administraţie a Teatrului moldovenesc, însă rezultatele slabe hotărăsc numirea unui director profesionist în persoana actorului N. Luchian care angajează, pe lângă actorii ieşeni, trupa bucureşteană a lui Mihai Pascaly.
Experienţa de viaţă teatrală a celor trei teatre naţionale – Iaşi, Bucureşti şi Craiova – a făcut ca în perioada 1877-1878 să se ajungă la legiferarea transformării teatrelor în Societăţi dramatice.
Urmează o perioadă de căutări în privinţa repertoriilor care să corespundă menirii de Teatru Naţional socotit drept o şcoală a limbii, a îndreptării moravurilor şi a instruirii unor segmente cât mai largi de public.
Istoria noii clădiri
Istoria clădirii Teatrului Naţional din Iaşi, care din 1956 primeşte numele poetului şi omului de teatru Vasile Alecsandri, este legată de un eveniment mai puţin fericit – distrugerea vechiului Teatru de la Copou în urma unui incendiu devastator, în noaptea de 17 spre 18 februarie 1888.
Demersurile pentru construirea noului local de teatru au durat până în 1894 când, datorită stăruinţelor primarului, ale Consiliului comunal, precum şi ale deputatului Miltiade Tzoni, este aprobat contractul cu arhitecţii vienezi Fellner şi Helmer care „până astăzi au zidit mai bine de douăzeci de teatre care sunt modele de bun gust şi de bună orânduire”: Viena, Praga, Odessa, Mainz, Hamburg, Oradea, Darmstadt, Budapesta, Timişoara, Augsburg, Cernăuţi, Carlsbad, Fiume, Pressburg, Szegedin, Cluj sau Berlin.
Execuţia construcţiei a fost încredinţată unei societăţi bucureştene, iar uzina electrică şi cea termică au fost realizate de o societate berlineză. De notat că de la uzina electrică s-au alimentat primele instalaţii de iluminat public din Iaşi (iluminatul Pieţii Teatrului cu 12 lămpi electrice cu arc voltaic) care constituie începutul electrificării oraşului Iaşi. Lucrările de construcţie durează doi ani şi în 1896, la 2 decembrie, în cadrul unei impresionante ceremonii culturale, are loc solemnitatea predării cheilor primarului Nicolae Gane.
Programul serbărilor de inaugurare derulat în zilele de 1 şi 2 decembrie a cuprins „Uvertura Naţională” de Flechtenmacher, vodevilurile „Muza de la Burdujeni” de Costache Negruzzi şi „Cinel-cinel” de Vasile Alecsandri şi comedia în versuri „Poetul romantic” de Matei Millo. Venitul primei seri a fost distribuit săracilor din Iaşi, iar venitul seratei a doua a revenit artiştilor Societăţii dramatice din Iaşi.
După primul spectacol în limba română dat de Gheorghe Asachi în casele boierului Ghica, spectacolele trupelor străine (italiene, franceze, ruseşti) se dădeau în săli special amenajate.”Prima dintre acestea a fost cea amenajată în casele din această zonă ale boierului Lascarachi Agachi, zis ”Talpan”, în 1812 de către italianul Gaetano Magi” (N. A. Bogdan – Oraşul Iaşi, ediţia a II-a, 1913).
În 1832 ”... o altă trupă franţuzească de comedii şi vodeviluri soseşte în Iaşi sub direcţia a doi fraţi Fouraux şi, negăsind sălile de teatru clădite de Magi, preface în teatru casa doctorului Peretz din strada Goliei. Sala de teatru activa sub firma ”Théâtre de varieté”. Pe scena acestui teatru, în 10 aprilie 1834, Gheorghe Asachi a organizat spectacolul în limba română intitulat "Serbarea păstorilor moldoveni", în care „actorii” erau Gheorghe Asachi, Vasile Alecsandri, Matei Millo, Mihail Kogălniceanu, Al. Mavrocordat, N. Docan, Scarlat Vărnav şi alţi fii de boieri.
Tot în acest ”Théâtre de varietés” s-au dat primele spectacole ale Teatrului Naţional Iaşi, înfiinţat în 1840, sub direcţiunea lui Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu (conducerea trupei româneşti: Costache Caragiali), până în 22 decembrie 1846, când a fost inaugurată noua sală a Teatrului cel mare de la Copou, în casa boierească a lui Mihail Sturza, trecută acum în proprietatea Epitropiei Spitalului Sf. Spiridon din Iaşi.
În stagiunile următoare, trupa românească trece prin schimbări de fond şi de formă, are idei progresiste, actori patrioţi, scriitori care sprijină mişcarea revoluţionară. Stagiunile 1849-1850 şi 1851 şi 1852 sunt stagiunile triumfului lui Matei Millo, însă după succesele strălucite apar dificultăţi de ordin administrativ (dese schimbări ale conducerii), ori social (epidemia de holeră). Din 1866, Guvernul acordă o subvenţie de 50 000 lei Primăriei din Iaşi care e obligată să ia asupra ei întreaga administraţie a Teatrului moldovenesc, însă rezultatele slabe hotărăsc numirea unui director profesionist în persoana actorului N. Luchian care angajează, pe lângă actorii ieşeni, trupa bucureşteană a lui Mihai Pascaly.
Experienţa de viaţă teatrală a celor trei teatre naţionale – Iaşi, Bucureşti şi Craiova – a făcut ca în perioada 1877-1878 să se ajungă la legiferarea transformării teatrelor în Societăţi dramatice.
Urmează o perioadă de căutări în privinţa repertoriilor care să corespundă menirii de Teatru Naţional socotit drept o şcoală a limbii, a îndreptării moravurilor şi a instruirii unor segmente cât mai largi de public.
Istoria noii clădiri
Istoria clădirii Teatrului Naţional din Iaşi, care din 1956 primeşte numele poetului şi omului de teatru Vasile Alecsandri, este legată de un eveniment mai puţin fericit – distrugerea vechiului Teatru de la Copou în urma unui incendiu devastator, în noaptea de 17 spre 18 februarie 1888.
Demersurile pentru construirea noului local de teatru au durat până în 1894 când, datorită stăruinţelor primarului, ale Consiliului comunal, precum şi ale deputatului Miltiade Tzoni, este aprobat contractul cu arhitecţii vienezi Fellner şi Helmer care „până astăzi au zidit mai bine de douăzeci de teatre care sunt modele de bun gust şi de bună orânduire”: Viena, Praga, Odessa, Mainz, Hamburg, Oradea, Darmstadt, Budapesta, Timişoara, Augsburg, Cernăuţi, Carlsbad, Fiume, Pressburg, Szegedin, Cluj sau Berlin.
Execuţia construcţiei a fost încredinţată unei societăţi bucureştene, iar uzina electrică şi cea termică au fost realizate de o societate berlineză. De notat că de la uzina electrică s-au alimentat primele instalaţii de iluminat public din Iaşi (iluminatul Pieţii Teatrului cu 12 lămpi electrice cu arc voltaic) care constituie începutul electrificării oraşului Iaşi. Lucrările de construcţie durează doi ani şi în 1896, la 2 decembrie, în cadrul unei impresionante ceremonii culturale, are loc solemnitatea predării cheilor primarului Nicolae Gane.
Programul serbărilor de inaugurare derulat în zilele de 1 şi 2 decembrie a cuprins „Uvertura Naţională” de Flechtenmacher, vodevilurile „Muza de la Burdujeni” de Costache Negruzzi şi „Cinel-cinel” de Vasile Alecsandri şi comedia în versuri „Poetul romantic” de Matei Millo. Venitul primei seri a fost distribuit săracilor din Iaşi, iar venitul seratei a doua a revenit artiştilor Societăţii dramatice din Iaşi.
Oraş aşezat pe drumul mare de comerţ cu Polonia, cu Rusia şi cu ţările germane, era firesc ca între zidurile Iaşului să poposească – alături de negustori, cărăuşi, emisari de la curţile străine, misionari şi mulţi aventurieri – şi trupe care aduceau menajerii, circuri, panorame şi spectacole de teatru. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea erau tot mai numeroşi feciorii de boieri ce mergeau să înveţe în Franţa, Germania sau Italia. Acolo făceau cunoştinţă cu teatrul cult aflat la mare cinste. Moda se întinde, şi întâiul animator al vieţii artistice şi culturale din Moldova, Gheorghe Asachi, joacă, ajutat de „diletanţi” din familiile Ghica şi Sturza, cea dintâi piesă în limba română, "Mirtil şi Hloe", pastorală într-un act prelucrată după Gessner şi Florian.
După primul spectacol în limba română dat de Gheorghe Asachi în casele boierului Ghica, spectacolele trupelor străine (italiene, franceze, ruseşti) se dădeau în săli special amenajate.”Prima dintre acestea a fost cea amenajată în casele din această zonă ale boierului Lascarachi Agachi, zis ”Talpan”, în 1812 de către italianul Gaetano Magi” (N. A. Bogdan – Oraşul Iaşi, ediţia a II-a, 1913).
În 1832 ”... o altă trupă franţuzească de comedii şi vodeviluri soseşte în Iaşi sub direcţia a doi fraţi Fouraux şi, negăsind sălile de teatru clădite de Magi, preface în teatru casa doctorului Peretz din strada Goliei. Sala de teatru activa sub firma ”Théâtre de varieté”. Pe scena acestui teatru, în 10 aprilie 1834, Gheorghe Asachi a organizat spectacolul în limba română intitulat "Serbarea păstorilor moldoveni", în care „actorii” erau Gheorghe Asachi, Vasile Alecsandri, Matei Millo, Mihail Kogălniceanu, Al. Mavrocordat, N. Docan, Scarlat Vărnav şi alţi fii de boieri.
Tot în acest ”Théâtre de varietés” s-au dat primele spectacole ale Teatrului Naţional Iaşi, înfiinţat în 1840, sub direcţiunea lui Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu (conducerea trupei româneşti: Costache Caragiali), până în 22 decembrie 1846, când a fost inaugurată noua sală a Teatrului cel mare de la Copou, în casa boierească a lui Mihail Sturza, trecută acum în proprietatea Epitropiei Spitalului Sf. Spiridon din Iaşi.
În stagiunile următoare, trupa românească trece prin schimbări de fond şi de formă, are idei progresiste, actori patrioţi, scriitori care sprijină mişcarea revoluţionară. Stagiunile 1849-1850 şi 1851 şi 1852 sunt stagiunile triumfului lui Matei Millo, însă după succesele strălucite apar dificultăţi de ordin administrativ (dese schimbări ale conducerii), ori social (epidemia de holeră). Din 1866, Guvernul acordă o subvenţie de 50 000 lei Primăriei din Iaşi care e obligată să ia asupra ei întreaga administraţie a Teatrului moldovenesc, însă rezultatele slabe hotărăsc numirea unui director profesionist în persoana actorului N. Luchian care angajează, pe lângă actorii ieşeni, trupa bucureşteană a lui Mihai Pascaly.
Experienţa de viaţă teatrală a celor trei teatre naţionale – Iaşi, Bucureşti şi Craiova – a făcut ca în perioada 1877-1878 să se ajungă la legiferarea transformării teatrelor în Societăţi dramatice.
Urmează o perioadă de căutări în privinţa repertoriilor care să corespundă menirii de Teatru Naţional socotit drept o şcoală a limbii, a îndreptării moravurilor şi a instruirii unor segmente cât mai largi de public.
După primul spectacol în limba română dat de Gheorghe Asachi în casele boierului Ghica, spectacolele trupelor străine (italiene, franceze, ruseşti) se dădeau în săli special amenajate.”Prima dintre acestea a fost cea amenajată în casele din această zonă ale boierului Lascarachi Agachi, zis ”Talpan”, în 1812 de către italianul Gaetano Magi” (N. A. Bogdan – Oraşul Iaşi, ediţia a II-a, 1913).
În 1832 ”... o altă trupă franţuzească de comedii şi vodeviluri soseşte în Iaşi sub direcţia a doi fraţi Fouraux şi, negăsind sălile de teatru clădite de Magi, preface în teatru casa doctorului Peretz din strada Goliei. Sala de teatru activa sub firma ”Théâtre de varieté”. Pe scena acestui teatru, în 10 aprilie 1834, Gheorghe Asachi a organizat spectacolul în limba română intitulat "Serbarea păstorilor moldoveni", în care „actorii” erau Gheorghe Asachi, Vasile Alecsandri, Matei Millo, Mihail Kogălniceanu, Al. Mavrocordat, N. Docan, Scarlat Vărnav şi alţi fii de boieri.
Tot în acest ”Théâtre de varietés” s-au dat primele spectacole ale Teatrului Naţional Iaşi, înfiinţat în 1840, sub direcţiunea lui Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu (conducerea trupei româneşti: Costache Caragiali), până în 22 decembrie 1846, când a fost inaugurată noua sală a Teatrului cel mare de la Copou, în casa boierească a lui Mihail Sturza, trecută acum în proprietatea Epitropiei Spitalului Sf. Spiridon din Iaşi.
În stagiunile următoare, trupa românească trece prin schimbări de fond şi de formă, are idei progresiste, actori patrioţi, scriitori care sprijină mişcarea revoluţionară. Stagiunile 1849-1850 şi 1851 şi 1852 sunt stagiunile triumfului lui Matei Millo, însă după succesele strălucite apar dificultăţi de ordin administrativ (dese schimbări ale conducerii), ori social (epidemia de holeră). Din 1866, Guvernul acordă o subvenţie de 50 000 lei Primăriei din Iaşi care e obligată să ia asupra ei întreaga administraţie a Teatrului moldovenesc, însă rezultatele slabe hotărăsc numirea unui director profesionist în persoana actorului N. Luchian care angajează, pe lângă actorii ieşeni, trupa bucureşteană a lui Mihai Pascaly.
Experienţa de viaţă teatrală a celor trei teatre naţionale – Iaşi, Bucureşti şi Craiova – a făcut ca în perioada 1877-1878 să se ajungă la legiferarea transformării teatrelor în Societăţi dramatice.
Urmează o perioadă de căutări în privinţa repertoriilor care să corespundă menirii de Teatru Naţional socotit drept o şcoală a limbii, a îndreptării moravurilor şi a instruirii unor segmente cât mai largi de public.
(www.teatrul national iasi.ro)
Parcul Copou
Parcul Copou, o adevărată ,,insulă" de linişte şi meditaţie, este cel mai vechi parc din Iaşi (1833-1834). În mijlocul parcului, dominând artera principală, se află Monumentul Legilor Constituţionale. Alături, se află vestitul tei al lui Eminescu, simbol vegetal al Iaşului. În faţa teiului, se află bustul de bronz al poetului, opera sculptorului I. Mateescu, datând din 1932.
Învelit într-o adevărată pădure de copaci, Copoul se numea la începutul îndelungatei sale existențe "Podu Verde", căci trecea printre vii, grădini și livezi străpunse ocazional de acoperisul unui conac boieresc. Vechea "uliță aristocratică a Copoului" este în prezent cartierul Copou, aflat pe dealul cu acelasi nume.
Centrul parcului este decorat cu "Obeliscul cu lei" (sau "Monumentul Legilor Constituționale"), ridicat după planurile lui Gheorghe Asachi in cinstea generalului rus Pavel Kiseleff si a reformelor introduse de acesta in Moldova. Putini stiu ca în Obeliscul cu lei se bănuiește a exista un document organic de pe vremea lui Al. I. Cuza. Lângă obeliscul cu lei odihnește "Teiul lui Eminescu", arbore îndrăgit de poet, ce "capata valoarea unui monument viu, cel mai prețios poate, din câte s-au inchinat marelui si nefericitului poet." Teiul urias, bătrân de 100 ani, îsi deschide florile în fiecare primăvară. Ani la rând, această zonă era des vititată de Mihai Eminescu și iubita sa, Veronica Micle, parcul Copou rămânând și astăzi o marturie nescrisă a iubirii lor și un simbol romantic al Iașului. Toamna mângâie auriu chipul de bronz al lui Eminescu, așezat în fața teiului. Nu departe de bustul lui Eminescu, pe "Aleea Junimea", se află și bustul din bronz al Veronicăi Micle și ale membrilor Junimii: Ion Creangă (autor I. Dimitriu), Nicolae Gane (Ion Irimescu), Costache Negruzzi și Ciprian Porumbescu (Iftimie Bârleanu).
În 1989 s-a deschis în parc un muzeu “Mihai Eminescu”, conceput de arhitectul Virgil Onofrei. Anual are loc în Grădina Copou târgul național de ceramică "Cucuteni", care adună meșteri olari din toată țara.
(Parcul Copou- Wikipedia)
 |
| (Tatăl meu în parc) |
Parcul Expoziţiei
Parcul Expoziţiei (amenajat în anul 1923) este situat în cartierul Copou, în apropierea Grădinii Botanice ,,Anastasie Fătu" şi are o suprafaţă de 5.4 ha. În prezent, parcul are numeroase plantaţii(specii exotice sau indigene), ronduri multicolor de flori şi o fântână arteziană.
Grădina Botanică
Istoric
Existenta Gradinii Botanice din Iasi are o istorie zbuciumata care a parcurs o perioada de peste un secol pana sa ajunga asa cum o vedem si o admiram noi astazi.Alaturi de alte prioritati culturale emanate din vechea capitala a Moldovei un loc deosebit il ocupa si infiintarea la Iasi, in anul 1856, a primei Gradini Botanice din Romania, de catre medicul si naturalistul Anastasie Fatu, mare patriot, filantrop si om de cultura. Amplasata pe un teren cumparat din fonduri proprii in apropiere de Rapa Galbena, avea sa fie pentru multi ani, pana la moartea marelui carturar, un important centru cultural pentru tineretul studios din Iasi care avea posibilitatea de a studia botanica pe material viu, dar si un mijloc de instructie si educatie pentru toti iubitorii naturii.Iata ce a scris chiar Anastasie Fatu in 1870 in prefata la lucrarea "Enumeratiunea specieloru cultivate in Gradina Botanica din Iasi" privind infiintarea si scopurile acestei gradini: "Inca din 1856 am pus fundamentele unei Gradini Botanice in orasul Iasi. Aceasta institutie, care la inceput a propasit foarte incet, fiind redusa la propriile mele mijloace, mai tarziu a prosperat mai bine, subventionata fiind de Casa Statului si a Comunei Iasilor...".
"Fondand aceasta gradina mi-am propus a imbunatati salubritatea orasului Iasi, a indemna pe "giunimea" studioasa la invatarea botanicei si a procura iubitorilor de stiinte naturale ocaziunea de a contempla frumusetile naturii in momentele lor de repaus".Prin eforturile financiare proprii sustinute cu intermintenta de autoritatile publice, gradina lui A. Fatu a durat pana la moartea sa (1886), dupa care terenul a fost vandut de urmasii acestuia si tot materialul botanic adunat cu migala de o viata, s-a risipit.Despre prima Gradina Botanica din Romania si intemeietorul ei A. Fatu, ne mai aminteste astazi denumirea a doua stradute din vecinatatea fostei gradini: Str. Florilor si Str. A. Fatu, aflate in apropriere de Rapa Galbena.Stimulata de interesul manifestat fata de gradina lui A. Fatu, Societatea de Medici si Naturalisti din Iasi, infiinteaza, in 1873 o a doua Gradina Botanica in jurul sediului acestei societati, actualmente Muzeul de Istorie Naturala. Sarcina organizarii acestei noi gradini este incredintata Dr. Dimitrie Brandza, iar fondurile necesare au fost furnizate de societate. In cea mai mare parte, plantele acestei Gradini au fost oferite de catre A. Fatu din gradina sa sub forma de plante vii si seminte, asa cum reiese din cererea acestuia din 11 ianuarie 1873. Parte din plantele sadite de D. Brandza (doi stejari, doi plopi si un castan porcesc) mai dainuiesc si astazi in parculetul din curtea Muzeului de Istorie Naturala.In 1870, conducerea Universitatii din Iasi ia in discutie problema infiintarii unei gradini botanice proprie pe terenul din spatele vechii cladiri a Universitatii, unde in prezent se gasesc cladirile Institutului de Medicina si Farmacie. Dupa aceasta hotarare s-au facut unele plantari, dar abia in 1876 s-au alocat fonduri de la buget care au permis o dezvoltare mai ampla a gradinii. Se pare ca atat fondurile alocate cat si spatiul din preajma Universitatii nu au fost suficiente pentru a satisface cerintele tineretului de la Universitate, avand o existenta simbolica.
In 1900 la insistentele repetate (inca din 1895) ale Prof. Al. Popovici, Universitatea cere sa-i fie cedat terenul din spatele actualului Palat al Culturii pentru infiintarea unei noi gradini botanice. Demersurile repetate pentru obtinerea fondurilor necesare infiintarii acestei gradini au ramas fara un raspuns concret. Cu toate ca s-a intocmit un proiect de amenajare foarte amanuntit, el nu s-a putut finaliza niciodata din lipsa de fonduri si mai tarziu ca urmare a consecintelor primului razboi mondial. De acest proiect ne mai aminteste astazi doar strada Botanica din vecinatatea strandului.Pentru a satisface cerintele invatamantului biologic, in 1921, Prof. Al. Popovici infiinteaza o noua gradina botanica pe terenul din spatele noii cladiri a Universitatii cu suprafata de cca. 1 hectar, pe care se construieste un mic complex de sere pentru plantele tropicale.Aceasta gradina a servit invatamantului botanic iesean timp de peste 40 ani, pana in 1963-1964 cand a fost mutata pe actualul amplasament din Dealul Copoului. Din aceasta ultima gradina botanica se mai pastreaza si astazi arborii si arbustii din parcul aflat intre vechea cladire a Universitatii, Cantina studenteasca si caminele studentesti de pe Bd. Copou si o mica sera "turn" in care se cultivau palmieri si bananieri.In 1960, cu ocazia sarbatoririi centenarului Universitatii s-a prezentat situatia Gradinii Botanice si s-a ajuns la concluzia ca nu mai corespunde cerintelor invatamantului, si in 1963 s-a ales ca teren de amplasare a unei noi gradini botanice in Dealul Copoului pe Str. Dumbrava Rosie. S-a elaborat un studiu tehnico-economic si in urmatorii ani a inceput preluarea terenurilor, organizarea retelei de drumuri si alei, plantatiile, constructia si popularea serelor, la inceput cu materialele provenite din vechea gradina botanica.
Suprafetelor de teren preluate initial li s-au adaugat treptat altele, ajungand astazi la aproape 100 de hectare.
Din anul 2000, Gradina Botanica din Iasi este membru fondator al Asociatiei Gradinilor Botanice din Romania.
(www.grădina botanica iasi. ro)
Lacul Ciric
Zona de agrament Ciric este situată pe malul lacului cu acelaşi nume. De jur împrejurul acestuia, sunt numeroase locuri amenajate, câteva terase şi o tabără pentru copii. În special în sezonul estival, Ciricul devine o zonă animată de ieşenii care alerg sa se relaxezepe malul lacului sau pe lac, plimbându-se cu barca sau cu hidrobicicleta.
 |
| (Barajul Ciric) |
Bojdeuca lui Ion Creangă
Bojdeuca lui Ion Creangă este o casă din cartierul Țicău, Iași, în care a locuit între anii 1872 și 1889 marele povestitor Ion Creangă. Pragul acestei case a fost trecut și de Mihai Eminescu, bun prieten al lui Creangă. Căsuța, având două camere dispuse de o parte și de alta a unui antreu, a devenit muzeu memorial la 15 aprilie 1918, restaurări având loc în anii 1942 și 1985.
Bojdeuca lui Ion Creangă este prima casă memorială din România. Primul muzeograf care a prezentat Bojdeuca celor ce veneau să o viziteze a avut dreptul să locuiască în mica bucătărioară din stanga intrării, împreună cu soția, trei copii și bunica.
La vremea sa, Ion Creangă era recunoscut pentru faptul că la căsuța sa din Țicău deținea un grup destul de mare de pisici (aproximativ 30), iar fiecare purta câte un nume asociat unei persoane reale din viața sa. Spre exemplu, întotdeauna a avut o pisică pe nume Mărioara ca și mătușa sa zgârcită din satul natal Humulești.[necesită citare]
Iaşul este un oraş exteordinar şi incredibil de frumos. Cine doreşte cultură şi istorie să viziteze acest oraş, pentru că are şi alte locuri foarte interesante şi captivante.
